Hristos toamna – Vasile Iftime

Pe acest fond de slabire – si sus si jos – a legaturilor, nici poetul nu se aventureaza sa scrie cu propriul singe, preferind sa deseneze o inima si sa-si infiga creionul in acest desen, nu in propria inima. E o conditie supliciala pe care el o transfera cuvintelor, numai ca aceste cuvinte sint prea grele, prea incarcate (moartea nu-i decit un cuvint, zice poetul incurajindu-se, dar de fapt neputind – si nevoind – sa exorcizeze realitatea de continutul ei) de parti ale fiintei spre a nu-l captura pe poet intr-un virtej expiator sau iluminant (cum se intimpla, bunaoara, in Dumica Sfintilor Parinti – dar si alte poeme, unde intreaga biografie a familiei e cristoformizata). O psaltica tensionata, cu ferventa bruscata de izbucniri rebele, scrie aici poetul Vasile Iftime. – Al. Cistelecan