No return point – Luminita Amarie

Cartea coboară la niște adâncimi „basice”, atinge arhetipul, ceea ce o scoate din simplul biografism și din „autoanaliză”, conferindu-i o greutate rarisimă, de mare densitate și intensitate interioară. Ceea ce rezultă din naveta între „perfidul Albion” și casa de pe Măgură (a rădăcinilor, dar și a paraginirii, paradis recuperat mai mult ca nostalgie decât ca prezent) are un sunet răvășitor de ubi sunt și de vanitas vanitatum, cu atât mai autentic, cu cât nu urcă în emfază retorică, ci se articulează din reținere, sincopă, elipsă, din decupaje și instantanee temporale ieșite din „timpul obligațiilor”. Abia așa se aude tăcerea esențială pe care cuvintele n-o pot exprima, ci doar o semnalează indirect. Oboseala existențială se transformă în puritate elegiacă, într-un lirism cu care ne întâlnim tot mai rar printre vociferările și hăuliturile contemporane. Luminița Amarie are o vocație (să fie oare fatalitate?) de mater dolorosa, simte atmosfera sfârșiturilor și sfârșitului, respiră în preapocalipsă, împreună cu „toți distrușii”, se resemnează fără să abandoneze, trăiește maternitatea ca pe o rezistență eroică, reumanizantă, în pofida memoriei traumelor, a codurilor sociale alienante, a pericolului care plutește în aer, a angoaselor. Mater dolorosa nu-și pierde – dimpotrivă! – energiile binefăcătoare de „mamă hrănitoare”. No return point (desigur, nu mai e drum îndărăt), tocmai de aceea se simte obligată să meargă înainte, peste pragul metanoiei, printre „pisicile care strălucesc în ferestre”. – O. Nimigean