Protectia juridica a patrimoniului cultural in dreptul comparativ – Vlad Vieriu

Dupa o fatidica prabusire a civilizatiei europene in absurdul celor doua conflagratii mondiale, in care mare parte a lumii a cunoscut apogeul istoric al autodistrugerii, ne redescoperim intr-o perioada de pace si reconstructie care, din fericire, treneaza de decenii insemnate. Preocuparile omului pentru descoperirea, salvgardarea, conservarea si punerea in valoare a patrimoniului cultural universal, remarcabile inca din secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, s-au accentuat treptat in epoca postbelica, restabilind relatia ancestrala dintre omul prezent si omul trecut si vocatia creatiilor perene de a cladi umanitatea. Dreptul patrimoniului cultural este astazi o stiinta universala, un produs al unei indelungate aculturatii complexe realizate in timp si spatiu, perfectionata in mod sustinut atat in mijlocul culturilor juridice nationale, cat si in ambianta solemna a incheierii tratatelor internationale. Situat naturalmente intr-o elaborata conexiune a variatelor domenii de specialitate, dreptul patrimoniului cultural are functia esentiala de a crea cele mai eficiente institutii si mecanisme juridice pentru a asigura efectul optim al tuturor celorlalte eforturi de conservare si valorificare a acestui patrimoniu. Dreptul patrimoniului cultural este sortit a pune in armonie drepturile si interesele legitime ale persoanelor particulare cu dreptul universal al fiecaruia dintre noi de a ne bucura de servitutea patrimonial-culturala. In dimensiunea universala a acestuia, dreptul patrimoniului cultural este prin excelenta un domeniu al studiilor comparatiste, organice, iar dreptul patrimoniului cultural din Romania are sansa de a culege cele mai ingenioase solutii juridice rafinate in secole de experienta acumulata de cele mai inzestrate natiuni, din punct de vedere cultural-patrimonial, intre care cea italiana si cea franceza sunt cele mai reprezentative. Relevanta celor doua modele oferite de cele doua culturi juridice nationale amintite a influentat decisiv orientarea acestei lucrari, insa aceasta este doar materializarea unui inceput de drum. Dreptul romanesc al patrimoniului cultural are nevoie de aculturatie juridica, de cercetare comparatista, de spiritul fertil al conventiilor internationale si, in ecoul tuturor acestor eforturi, de Codul patrimoniului cultural al Romaniei.