Sotul etern – Feodor Dostoievski

Inima ii batea puternic, incat credea ca nu va auzi pasii necunoscutului ce urca in varful picioarelor. Nu intelegea ce se petrecea, dar simtea totul, cu o intensitate uriasa. Ca si cum visul se confunda cu realitatea. Velcianinov era curajos din fire, ii placea cateodata sa impinga dispretul pentru primejdie pana la sfidare, chiarcand nu era vazut de nimeni, numai pentru propria placere. Dar altceva era acum. Ipohondria de mai inainte se transformase; nu mai era acelasi om. Un ras nervos, inabusit, ii zguduia pieptul. Prin usa inchisa, ghicea fiecare din miscarile necunoscutului. Uite-l cum urca! A ajuns, se apleaca pe balustrada, ca sa asculte, abia respira, iata cum se strecoara!… Ah!, a pus mana pe ivor, apasa, incearca. Spera ca este deschis! Stie ca uit sa inchid usa? Apasa iar! Crede oare ca zavorul o sa alunece? E pacat sa se intoarcaa asa cum venise, nu-i asa? De ce sa plece fara niciun rezultat?